auzi-mă, Doamne!

nu eu am inventat războiul ăsta grosolan
din care nu mă mai pot întoarce, îndrepta, răsuci
către tine.

sunt în bocancii tăi negri, ud, îngrozit pâna la măduvă,
scos din minţi şi sensuri.
scos din tranşee şi cărat şobolanilor de două arme a soldaţilor străini,
abia îndrăznind să respir sau să-mi privesc mâinile goale,
inelul de întoarcere la femeia care mă aşteaptă,
care se roagă prin poduri.

dar ei încă mă au.
ei încă mă consumă ca pe o pacoste plăcută.
sunt bruta lor creatură de crimă.
sunt statuia lor de triumf, mută mereu. căzută de tot.
auzi-mă, auzi-mă, auzi-mă, Doamne!

petrică bistran, 14.02.2009.